Cinstea cea mai de pe urma

Sigilarea simbolizează sfinţirea şi curăţirea corpului, precum şi cererea de iertare pentru păcate pentru cel răposat, întocmai cum şi David a cerut iertare prin cuvintele de mai sus din psalm. Convoiul mortuar înseamnă ultimul onor ce i se dă celui adormit, iar descoperirea capetelor celor ce-l petrece pe calea din urmă, închipuie cinstea deosebită arătată faţă de răposat. Praporii bisericii purtaţi la înmormântare simbolizează că răposatul a fost membru al bisericii lui Hristos, ostaş al credinţei creştine şi acum trece în lumea duhurilor sub scutul steagului de biruinţă al acestei credinţe. Crucea este purtată în fruntea convoiului însemnând că crucea este izvorul învierii noastre şi că răposatul, ca un creştin adevărat, şi-a purtat crucea vieţii şi a stat sub ocrotirea ei. Preotul păşeşte în fruntea convoiului înaintea sicriului spre a simboliza că, precum l-a condus pe creştinul respectiv în biserica prin botez, aşa îl conduce acum, iarăşi prin biserică şi prin mijlocirea ei, la odihna veşnică. Acesta este şi rostul ducerii în biserică a mortului; cântarea Catismei în trei stări închipuie că în viaţa sa creştinul răposat a crezut în Sfânta Treime. Troparele învierii înseamnă credinţa în învierea corpurilor. Canonul morţilor închipuie rugăciunea de umilinţă şi este un îndemn de a ne înălţa din lumea deşertăciunilor spre lumea fericirii cereşti. Apostolul şi Evanghelia se citesc pentru că ele ne dau învăţături doveditoare asupra învierii corpurilor şi sunt o recunoaştere că răposatul a crezut în aceste sfinte învăţături.

Cântarea despărţirii şi sărutarea cea din urmă, adică sărutarea crucii ori şi a icoanei hramului aşe-zate pe sicriu sau pe tetrapod, sunt simbolul ultimului rămas bun. Rugăciunea de dezlegare (iertăciunile) înseamnă rugăciunea şi mijlocirea bisericii pentru iertarea păcatelor celui adormit. Cântarea „veşnică pomenire" este un îndemn şi o provocare ca cei rămaşi să-şi aducă pururea aminte şi să se roage pentru cel răposat.

La înmormântarea preoţilor se citesc evanghelii, apostoli şi rugăciuni mai multe, exprimând prin acestea demnitatea lui preoţească şi se săvârşeşte Sfânta Liturghie, spre a închipui că preotul decedat asistă şi acum, pentru ultima oară, la jertfa nesângeroasă.

Aruncarea în groapă, peste sicriu, cu pământ, cărbuni şi cenuşa din cădelniţă, simbolizează adevărul că pământ şi cenuşă suntem. Turnarea în groapă a untului de lemn din candelă simbolizează că răposatul a fost tare în faptele sale virtuoase cu untul de lemn, adică cu puterea Duhului Sfânt.

Sigilarea gropii o face preotul cu hârleţul (lopata), însemnând cu el în cele patru părţi ale gropii, rostind: „Al Domnului este pământul [...]".

Inainte de a se închide sicriul, preotul varsă cruciş peste trupul celui adormit, vin adus de rudele răposatului zicând: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă vei curaţi [...]". Apoi se varsă şi cărbunii şi cenuşa din cădelniţă zicând: „Praf şi cenuşă suntem". După ce se acoperă sicriul şi e coborât în mormânt, preotul aruncă peste el cea dintâi lopată de ţărână, cruciş, zicând: „Al Domnului este pământul şi plinirea Lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa". Prin aceasta, se încearcă a-i mângâia pe cei rămaşi în viaţă cu credinţa că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea şi sub ocrotirea lui Dumnezeu, Care este stăpânul cerului şi al pământului, şi se pecetluieşte mormântul. Crucea pe mormânt, la capul mortului, ne arată că aici este îngropat un creştin, care a purtat sarcina vieţii sale, crucea sa, şi a urmat lui Hristos Cel răstignit pe Cruce.

Crucea care străjuieşte deci mormântul creştinului arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos Biruitorul morţii, şi nădejdea că se va scula împreună cu El, la învierea cea de obşte; iar candela arde la cruce în semn de rugăciune către Dumnezeu pentru odihna veşnică şi luminoasă. Florile legate în jerbe, împletite în cununi ori aruncate simplu în groapă sau aşezate pe mormânt, precum şi cele plantate pe mormânt, sunt semnele iubirii sincere, simbolul dorinţei de înflorire sufletească a răposatului în viaţa veşnică şi sunt o reminiscenţă de la înmormântarea Preasfintei Născătoare. Apostolul şi Evanghelistul Ioan, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, după porunca şi după indicarea unui înger, a luat ramuri de finic şi le-a presărat pe mormântul Sfintei Maici.

Extras din: Tanatologia crestina intre istorie, ritualul inmormantarii, simbolism si actualitate.