Ritualul înmormântării după unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii
Redau câteva exemple din explicarea duhovnicească a unor momente din ritualul înmormântării după unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii: îmbrăcarea mortului în haine curate şi spălarea lui cu apă caldă şi ungerea cu untdelemn sfinţit înseamnă: curăţia sufletească cu care răposatul trebuie să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu. Precum a fost înfăşurat corpul Domnului Hristos în giulgiuri albe ce simbolizează haina drepţilor şi curăţia sufletească, astfel este îmbrăcat şi mortul în haină albă, în haina simbolică; creştinii erei primare se înmormântau numai în stihar alb, spre a închipui credinţa şi dorinţa ca răposatul să se înfăţişeze nevinovat în faţa dreptului Judecător. Peste acest vestmânt i se dau şi hainele stării sale civile, închipuind că răposatul, la judecata mare, are să dea seama şi de faptele serviciului său, nu numai de cele ale sale proprii ca om particular; creştinii, după pilda Mântuitorului, trebuie să fie îngropaţi în pământ, unde să aştepte învierea corpurilor lor. Corpul trebuie să-l cinstim şi după moarte, căci el este biserica Sfântului Duh şi va ieşi odată din pământ, cum a ieşit şi Mântuitorul şi se va înfăţişa înaintea dreptului Judecător; de aceea înmormântările se vor face în cimitire sfinţite de Episcop şi corpurile să fie aşezate spre odihnă, până la a doua venire, în loc liniştit, sfinţit, neatins şi netulburat.
Inmormântarea creştină, prin toate actele sale de cult, ne prezintă un şir de simboluri. Inchiderea gurii şi a ochilor de către familie indică deşertăciunea lumii acesteia; cu moartea deodată pier toate vorbele ce se rostesc cu gura şi toate poftele ce se stârnesc cu mijlocirea ochilor. Cadavrul îmbrăcat astfel este aşezat într-un sicriu (racla), cu faţa în sus, cu privirea spre răsărit, adică spre raiul de fericire, pe care ni-1 închipuim la răsărit. I se pune pe zăbranic, pe acoperitorul feţii, o cruciuliţă de lemn spre a închipui că cel răposat a crezut în Hristos, în Crucea Lui şi se află şi acum sub Sfântul Ei scut. Mortul este apoi stropit mereu cu aghiasmă de către familie şi de către ceilalţi creştini, ca simbol de sfinţire a corpului şi spre a închipui dorinţa ca sufletul lui să se poată înfăţişa sfinţit, în curăţie sufletească la înalta judecată cerească.
Punerea mâinilor cruciş pe piept înseamnă că răposatul cere iertare de la toţi şi îi roagă să solicite pentru dânsul îndurarea lui Dumnezeu. Crucea de ceară în mâna adormitului în Domnul, înseamnă steagul de biruinţă al credinţei, în care a vieţuit răposatul; iar icoana (la preoţi -Evanghelia, semn că a fost propovăduitor al acesteia) pusă pe piept, simbolizează că răposatul a fost venerator al sfinţilor şi nădăjduitor în ajutorul lor. Pânza (zăbranicul) albă de pe faţă închipuie haina nevinovăţiei ce a primit-o în botez. Trei lumânări şi statul (toiagul) puse pe piept, închipuie trecerea din lumea întunericului la lumina vieţii, întru împărăţia Domnului Hristos.
Clopotele şi sunarea lor de trei ori (dimineaţă, la amiază, şi seara) în decurs de 3 zile înseamnă glasul de chemare la rugăciune pentru cel adormit şi totodată serveşte ca un memento că toţi vom urma odată aceeaşi cale. Tragerea clopotelor mai închipuie şi trâmbiţa îngerească cu care, la învierea de obşte, îngerii vor chema pe toţi cei din morminte la judecata cea din urmă. Săvârşirea panahidei, a citirii din Apostol şi din Evanghelie (stâlpi) simbolizează că adormitul creştin a vieţuit conform acestor învăţături sfinte; iar citirea psalmilor de umilinţă simbolizează cererea îndurării de sus pentru cel răposat şi sunt o mângâiere pentru familie.
In multe părţi se obişnuieşte ca după ce cel adormit este dus la capelă pentru a fi înmormântat, preotul să se întoarcă la casa mortului, să-i mângâie pe cei întristaţi, să binecuvinteze şi să stea la masă. Atunci, înainte de masă sau după, se săvârşeşte sfeştania in casa celui mort.
A treia zi, în preajma înmormântării, se împart tuturor celor prezenţi lumânări ori făclii care se poartă aprinse la convoiul de îngropăciune şi care simbolizează lumânările întrebuinţate de Iosif şi Nicodim la înmormântarea Domnului şi sunt semn de bucurie pentru că răposatul a sfârşit lupta vieţii pământeşti şi se apropie acum de veşnica lumină cerească. Tămâia şi cădirea simbolizează miresmele de la mormântul lui Iisus Hristos; mai închipuie apoi şi buna mireasmă a virtuţilor adormitului şi sunt totodată şi simbol al rugăciunilor înălţate pentru sufletul acestuia (Apocalipsa 8, 4). Sigilarea sicriului (apaos) o îndeplineşte preotul stropind corpul cu vin, cu agheasmă ori cu ulei, în chipul crucii şi cu rostirea cuvintelor psal-mistului: „Stropi-mă-vei cu isop [...]" (Psalmi 50, 8).
Extras din: Tanatologia crestina intre istorie, ritualul inmormantarii, simbolism si actualitate.